Cimitir uitat al ostaşilor învinşi

Se întristează frunzele pe ramuri,

Paragina pe cripte–anonime s-a extins –

Demult pe- aici nevinovate neamuri

N-au mai trecut şi la mormânt n-au plâns.

Ostaşi căzuţi pe câmp de bătălie…

Aici e cimitirul celora învinşi –

Doineşte trist doar vântul în cîmpie,

Şi cerul nopţii are ochi de mamă plînşi

Noi trăim mereu cu o credinţă

Din amurg şi-n zorii dimineţii

Într-un vis, uitare, umilinţă

Moartea este o minune-a vieţii!

Feciori isteţi chemaţi pentru dreptate –

În valurile negre-au fost mînaţi

Căzut-au precum stelele în noapte

Răpuşi de alţi feciori mai bine înarmaţi!

Uitarea-acum le este neagra criptă

Cu nume ruinate şi neclare…

Pe mii de cruci – paragina-i înfiptă

Tot amintind de vremile barbare!

Şi morţii vor destinul Veşniciei!

Uitarea-i umbră, dar nu-s ochii plânşi –

Vai, ce de-a morţi s-aici ca-ntr-o – pustie –

Aşa e soarta robilor învinşi!

Acum aici nicicând şi niciodată

Nu vor fi bocete şi nu vor fi nici flori:

Ostaşi-nvinşi – nenorocită soartă!

Sub văl de vremi, sub anii trecători…

Pămîntul le-a primit anonimatul –

Doar stelele în noapte licăresc,

Când au căzut, ce greu le-a fost oftatul,

Destinul crunt, prea trist, neomenesc!

O, cimitir uitat de Omenire!

Tăcut pământ cu inimi îngropate…

Voi, cei învinşi – la Marea Mântuire –

Aveţi a voastră creştinească parte!