Morți bociți la telefon

Ce triste vremi sunt în cetate

Când nea Petrică, nea Ion,

Au decedat. Din depărtare,

Noi… îi bocim la telefon.

Ne-am vânturat în lumea toată

Prin Montreal, prin Wasington,

Iar când se duc apropriaţii

Noi îi bocim… la telefon!

Chiar unii dintre noi – e culmea!

Aici, acasă-n capitală!

Ei nu petrec, ca toată lumea,

Nici pe-a lor tată, pe-a lor mamă.

C-o floare-n loc de crucea sfântă –

Nici scuze na-u, nici dau de ştire –

Ei îi petrec cu glas de tângă

Prin telefon… spre cimitire…

Voi, fraţilor, vânaţi speranţe,

Îmbogăţiţi-vă din mers,

Iar morţii nu pot sta pe laiţă –

Ei pleacă trişti spre univers!

Părinții n-au să ne asculte,

Când sunt trecuţi pe sub amvon.

Nu-i vreme ca să ne aştepte,

Chiar de-i bocim …la telefon.

Am părăsit Moldova noastră

Vrem s-adunăm un milion

Și din Milan Paris, Atena

Noi plîngem neamu-n telefon

Copiii mei, din depărtare

Eu, ca şi Petre, ca Ion,

De-oi părăsi această lume,

Nu mă bociţi …la telefon!